Back

Cugetări și comentarii

Constantin Noica, Povestiri despre OM, Cartea Românească,1980. p.10.
cu referire la Hegel, Fenomenologia Spiritului:


...Poți ignora părerile gânditorilor, poți ignora chiar adevărurile lor, dacă sunt străine de orizontul vieții tale, dar nu poți lăsa neștiute căile omului dacă a reușit cineva să le arate. Hegel pare a fi deschis aici gândul de dindărătul gândurilor și demersurilor noastre, fie că filosofăm ori nu. Și e vorba de un gând pe care îl purtăm statornic în noi, dar care de fapt, spune Hegel, ne poartă cu el, sau care, chiar dacă nu-l gândim, ne gândește el, ne însuflețește și ne leapădă el pe drum, atunci când nu mai suntem în stare să ținem pasul. Despre asemenea și alte peripeții vorbește cartea lui Hegel.

Ne place s-o punem sub semnul vorbei lui Eminescu de pe marginea "Criticii Rațiunii Pure": "Representația e un ghem absolut și unul dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul și - esperiența. Sau și un fuior din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce conține. Din nefericire atât torsul cât și fuiorul țin într-una. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors, are predispoziție filosofică." - Hegel are predispoziție filosofică: abstrage de la tors. Noi însă suntem sub torsul care ține întruna. Și e ceea ce ne spune cartea: conștiința voastră vrea să se oprească la o certitudine, dar vede că nu poate; obține o alta, dar decade iarăși. De câte ori?
Dar învățați întâi să vedeți care vă sunt peripețiile
.

--------------------------------------------------------------------------------

Constantin Noica Prefață la Logica lui Hermes:

Aceste scrisori sânt adresate cuiva, în nădejdea că, la vămile culturii, vor fi interceptate și poate citite de câțiva matematicieni, logicieni și alți magicieni ai formelor goale. Ei n-au acceptat să rămână în Paradisul lor, ci au coborât în lume, aliați cu fizicienii și alți reprezentanți ai științelor naturii, precum și cu tehnica pe care tot ei au făcut-o posibilă. Aci, în lume, au întâlnit manifestările variate ale omului, de care încercau cu greu să dea socoteală științele spiritului. „Să le prindem și pe acestea în exactitatea și siguranța noastră", și-au spus magicienii formelor, creând în om și în cultură o situație care ar părea să adeverească vorbele lui Diderot: „Vroiți a afla, spunea Diderot, o scurtă istorie a aproape întregii noastre mizerii? lat-o: a existat un om natural, în interiorul căruia s-a introdus un om artificial. De aci a izbucnit între cei doi un război civil, și acesta ține până la moarte."( Citat de Dilthey, în Einleitung in die Geisteswtffsenschaften, vol. 1 al ediției (complete, 1923, p. 382.)

Dar opoziția lui Diderot este prea rigidă și, de altfel, depășită; omul natural a dispărut de mult, făcând loc omului generator și peste tot căutător de forme. Ceea ce îl supără pe acesta, în formele si formalismele pe care el singur le-a eliberat o clipă de conținuturi, este unilateralitatea, câteodată agresivitatea și întotdeauna graba lor. Formalismele par a face ca sluga amintită de Descartes și care pleca, ignorând ordinul. Nu este vorba de opus natura, cu încântătorul ei amestec de ordine și dezordine, ordinii stricte, ci de opus un alt tip de ordine celei a formelor goale. Formele acestea din urmă, libere cum sânt, în loc să modeleze, „deformează" prea des lumea omului, nu numai pe plan teoretic, ci și în cuprinsul istoriei; îl fac pe om să-și piardă sensurile, limbile, glasurile, venind cu un alt glas, cel al „străinului". Dacă însă ele rămân cu adevărat străinul, das gam Andere, cum s-a spus despre divin, atunci riscă să li se întâmple ceea ce s-a petrecut întotdeauna cu înțelesurile divine coborâte peste lume. într-adevăr, cultura contemporană, precumpănitor științifică, pare să fi ajuns astăzi în impasul la care sfârșise cultura teologică a Evului Mediu: trebuie să explice cu mijloace perfecte o lume imperfectă. Teologia se bloca în problema Theodiceii, anume cum poate face un Creator, desăvârșit și bun, o lume totuși plină de rele, iar tentativele de a răspunde la o asemenea problemă duseseră la gnosticism și „erezii", în Antichitate, spre a zgudui apoi din temelii lumea creștină. Ceea ce s-a întâmplat cu logosul divin începe să se întâmple cu logosul matematic în lumea contemporană. Să fie matematicienii teologii lumii noastre? Nu sânt chiar ei, căci păstrează, dincolo de blocări, sau stimulați tocmai de ele, o suverană inventivitate. Dar s-ar putea ca teologii zilelor noastre să fie creatorii formalismelor de tot felul, inspirați de matematicieni. Iar așa cum teologii de altădată, nemulțumiți de imperfecțiunile realului, se refugiau adesea în lumea ierarhiilor îngerești, teologii contemporani fac și ei un fel de angelologie, trăgându-se tot mai mult înspre făpturile desăvârșite ale tehnicii, puse pe lume de știința nouă. Dacă realitatea, societatea, limbile sânt imperfecte, cu atât mai rău pentru ele — par teologii cei noi a spune. Dar lucrurile acestea, repudiate de noul logos divin, tind să devină perfecte și, în orice caz, poartă în ele un nisus formatiuus. Ele curg și țintesc să-și pună în ordine cursul. În schimb li se impune decurgerea în locul curgerii. După contemporani, „ce decurge de aci", ar defini logica. Citești cu uimire în cărțile lui Bertrand Russell: What we wish to know, is what can be deduced from what. Asta e tot ce vor? Asta e tot ce se vrea în cunoaștere și logică? Dar nu numai științele spiritului toate, oricât de neîmplinite s-ar dovedi, tind să obțină legi, structuri formale și chiar o logică a lor, dar până și viețile oamenilor se vor intrate în formă. Numai că, sub cine știe ce „liber arbitru", lumea pare să refuze formele perfecte, cele care coboară și tind să prindă în plasa lor realitatea. Lumea năzuiește mai degrabă să se prindă singură în forme proprii. Totul se petrece ca în cazul limitării lucrurilor: limitarea poate veni din afară, și atunci limita este impusă; ori limita este granița pe care și-o dă lucrul însuși, iar atunci ea vine dinăuntru. Există, în toate cele ce sânt, un drept la formă, pe care matematicile, formalismele și logicile îl nesocotesc in chip firesc, instituind ele forme. Și este ceva necruțător în demersul lor: ele omogenizează lumea, spre a o pune în formă. Vin să arate tuturor ființelor și lucrurilor că, până ce nu vor fi una, nu vor avea formă. Lumea este astfel pulverizată și apoi refăcută sau numărată, ca în acel — atât de miraculos totuși — calcul infinitezimal. S-ar spune, atunci, că întreaga realitate înregistrează formele ce coboară drept unele care „de-formează", rectificând curbele și strivind eterogenul. Lucrurile tind, poate, în ultimă instanță, să fie Unu, dar nu una. De aci războiul formelor, un conflict ce ne pare mai adevărat decât cel pus în lumină de Diderot, între simpla natură și cultură. Conflictul acesta se ivește în întreaga cultură (de pildă, în cultura științifică, unde fizicalismul înfruntă formele biologice), conferindu-i o admirabilă tensiune lăuntrică; dar apare, de astă dată dramatic, în istorie și în viața omului. Sub felurite chipuri și transfigurări, formalismele vin, fără voia lor, să trezească în oameni — subtil și organizat — unul din cele mai brutale instincte, mai brutal poate decât cel de a însclava alți oameni: pornirea de a-i uniformiza. După îndemnul și cu autoritatea științelor exacte, se impun astfel construcții formale, ce dau săgeții timpului atâta iuțeală, încât par să precipite totul, în lumea omului, spre entropia finală. Așa însă cum formele vii rezistă formelor gata făcute, la fel încearcă să reziste și năzuințele formative ale oamenilor sau ale istoriei. Forma se ridică împotriva formei, ca într-un antic război al zeilor; dar, de astă dată, nu conflictul oamenilor este cel adevărat și hotărâtor, ca în războiul Troii, ci războiul zeilor, al formelor ele însele. Iar ceea ce conferă o frumusețe în plus culturii noastre este faptul că formele vii nu vor pieirea formelor gata făcute (necum întoarcerea la natură, cum putea vroi Diderot, contemporanul lui Rousseau), ci consideră o binefacere, ca și anticii, faptul că există o lume a incoruptibilului, care însă de astă dată nu este falsă ca la antici, este dimpotrivă perfect exactă, numai că dintru început nu a năzuit să fie și adevărată. Spre a exprima ceva din toate acestea am ales, deocamdată, forma de scrisori. Cititorul care nu vrea să întârzie asupra pregătirii altei logici poate parcurge numai partea a II-a, care, de altfel, rămâne și ea o pregătire. Dacă se va spune că nu se poate numi logică simpla aspirație către o logică, vom răspunde că, în definitiv, fizica este și ea o simplă aspirație către fizică și că, în ziua când s-ar cunoaște ordinea de ansamblu a lumii, nu am mai avea aceste secțiuni în ordinea cea mare, care sunt „legile" fizicii. Toate ar fi atunci o lumină, așa cum de pe acum este logosul matematic, în desprinderea sa de lume. Numai că, în afara matematicilor, cu divina lor indiferență față de lume, toate sânt în întuneric, și se numește știință, cunoaștere, filozofie, logică, tocmai încercarea de a intra în lumină, iar nu de a vedea ce decurge din ea.